Zi obişnuită în Piracanga. Cu soare, linişte şi hamac. Citesc şi întorc capul spre stânga, privind la cărarea de lângă verandă. Furnici! Nu, nu că nu aş mai fi văzut furnici până acum. Însă multe mii de furnici, mergând aliniate pe o „şosea“ cu cinci benzi, pe un drum lung de câteva sute de metri… asta chiar nu mai văzusem în miezul zilei. Poate doar la Discovery Channel.
Îl chem şi pe Florian şi ne uităm fascinaţi, minute în şir, la marşul neobosit al insectelor minuscule, cărând frunzuliţe din grădină către muşuroiul în care cresc ciuperci. Vedeţi voi, furnicile nu mănâncă frunzele pe care le cară. Nu. Ele mănâncă ciupercile pe care le cresc ca într-o fermă în uriaşele lor oraşe subterane.
Florian începe să le măture, să le împrăştie - furnicile astea tăietoare distrug pomii, legumele, florile, au tăiat de exemplu toţi castraveţii, ardeii şi toată fasolea din grădina comunităţii -, dar lor nu le pasă de mătura noastră. Aleargă bezmetice doar vreo zece minute, după care, cu aceeaşi disciplină şi conştiinciozitate cu care îşi servesc toată viaţa regina grasă şi leneşă din cuib, se regrupează şi îşi reiau marşul. Mii de furnici la un loc!
Şi imaginea care-mi vine în minte, în timp ce mă uit cu gura căscată la vietăţile astea uimitoare, este cea pe care o avem de sus, de la etajul nouă, de la balconul din Piaţa Victoriei, când lucram acolo. La ora şase seara, într-o zi obişnuită de octombrie, Piaţa Victoriei devenea un furnicar uriaş de maşini şi de oameni, care însă stăteau pe loc, blocaţi în trafic, se claxonau şi se înjurau.
Cred că aşa am părea noi, oamenii, pentru cineva care ne-ar privi din spaţiu: şase miliarde de furnici, alergând în toate părţile, fără ca măcar una să se întrebe „dar pentru ce?“.
Laura Câmpean din Piracanga, Brazilia Foto: Florian Câmpean
* Alte poveşti di
