Venit ca o palmă morală pe obrazul gros al securiştilor patrioţi, Nobel-ul Hertei Müller nu ne răscumpără laşităţile, ci ni le pune mai bine în evidenţă.
Herta Müller e doar unul dintre scriitorii constrânşi de statul român şi de mediul social autohton să plece din ţară, pentru a fi revendicaţi apoi, cu tam-tam patriotic, după ce au fost legitimaţi pe plan internaţional. În definitiv, statul comunist român a forţat-o să se expatrieze în 1987 pe scriitoarea timişoreană, membră a Aktionsgruppe Banat, ca pe atâţia saşi şi şvabi cărora le ducem astăzi dorul. Faptul că experienţa românească reprezintă o obsesie constantă, prezentă, practic, în tot ce a scris până acum, nu face din ea o reprezentantă a literaturii autohtone. Căci, lăsând la o parte un volum de versuri experimentalul Este sau nu este Ion, realizat cvasidadaist din cuvinte-colaj decupate din presă -, toate cărţile Hertei Müller au fost scrise în germană, iar obsesia cu pricina a fost şi este una traumatică.
Ar trebui oare să-i mulţumim omniprezentei Securităţi pentru că i-a făcut viaţa un coşmar şi i-a oferit materie primă pentru un virtual Nobel? Un Nobel obţinut, altminteri, la propunerea statului german, după 10 ani de la prima nominalizare... În condiţiile în care nu i-au fost traduse în România decât 5 cărţi din cele peste 20 (în Suedia i s-au tradus 8, iar în Polonia 6), mi se pare meschin să o revendicăm. Instituţiile noastre publice nu au făcut mare lucru pentru ea după 1989. Iar Herta Müller nu face parte din rândul vitejilor de după război sau cu voie de la poliţie: a fost incomodă şi înainte, şi după căderea comunismului. Venit ca o palmă morală pe obrazul gros al securiştilor patrioţi, Nobel-ul ei nu ne răscumpără laşităţile, ci ni le pune mai bine în evidenţă.
El răsplăteşte o operă intensă ca o rană vie, produs al umilirii cotidiene şi al dezrădăcinării identitare,