Vorbeşte!
Te închizi în tine. Pui lacăt pe vorbe, pe urlete, pe hainele frumoase pe care le ai în dulap, pe încrederea în tine şi în viaţă. Lacrimile nu mai pot spăla de multă vreme durerea şi dezamăgirea cu care trăieşti zi de zi. De dragul copilului sau cine ştie, de groaza cu care cunoscuţii ţi-ar arunca priviri duşmănoase, taci. Te-ai obişnuit să umbli adesea cu privirea în pământ şi cu o cutiuţă de pudră în geantă. Zâmbete strâmbe apar pe chipul tău când colegii de serviciu te întreabă ritualic: "Ce mai faci? Eşti bine?".
Nimeni nu te ştie. Nimeni nu-ţi vede lacrimile care cad sub ameninţarea pumnului bărbatului de lângă tine. Poate doar copiii. Ei simt. Şi văd cum mama lor căzută la pământ, plină de sânge, cu părul smuls din cap, cu ochii umflaţi şi carnea vânătă, face pe mortul ca să scape teafără. Îi iei deoparte, abia când pericolul a trecut, şi-i minţi frumos că "mama-i bine", că "tata era doar un pic supărat". Şi, zi de zi, continui să prefaci răul în bine, ca o amăgire, ca un pansament putred, gata să se destrame peste rănile adânci.
Zi de zi, ţi-e teamă să deschizi gura, ca nu cumva vreun cuvânt de-al tău să elibereze monştrii din pumnii bărbatului din casa ta. Ţi-e teamă să calci pe podea, ca nu cumva vreun scârţâit al scândurii să-i supere mintea bolnavă, geloasă, posesivă, absurdă, frustrată, ticăloasă.
Şi-atunci taci. Stai nemişcată. Abia respiri în preajma lui. "Oare cu ce-am greşit, Doamne? De ce mi se întâmplă aceste lucruri?", te întrebi adesea. În gând. Şi mereu, de fiecare dată când stropul de curaj care ţi-a mai rămas te-ndeamnă să te eliberezi de povara pe care o duci, neştiută de nimeni, simţi că eşti legată de mâini şi de picioare. Şi continui iar şi iar, dimineaţa, când casa rămâne goală, să te ridici sleită de puteri, să-ţi pudrezi faţa bătută, să-şi colorezi pleopele umflate, să picuri parfum pe v
