Rolul lui Virgil Nemoianu aflat în dialog cu Sorin Antohi este mai ingrat decât al celui care a iniţiat în 2005 conversaţiile puse sub titlul „România noastră” (Editura MNLR).
Antohi e un frecventator şi un specialist al genului, forjat în intersectări anterioare cu Mihai Şora, Adrian Marino, Alexandru Zub şi Moshe Idel, în timp ce Nemoianu a avut un dialog devenit carte numai cu Robert Lazu.
Din decalajul de patru ani înregistrat între momentul discuţiei şi cel al editării se poate scoate un avantaj pentru cititor. Acesta va vedea câte dintre previziunile celor doi autori s-au confirmat.
În genere, intelectualul român operează cu două măsuri, pentru a lua distanţă de plebea care face aidoma, dar cu termenii inversaţi. În timp ce rromânul caragialian îşi consideră ţărişoara centrul lumii şi victima predilectă a unei conspiraţii mondiale, componentul intelligentsiei exaltă tot ce e occidental şi, pe harta ţării, tot ce e mai la Vest de vechiul Regat, rezervând zonei rămase calificative usturătoare.
În această viziune, Bucureştii sunt un fel de centru al retardării româneşti. În timp ce xenofobii grosieri lucrează cu imaginea simbolică a Masonului, xenofilii subţiri fac un operator analitic din... Mitică. Pardon!
Eu aş spune că românul nu e nici mai rău, nici mai bun decât maghiarul şi bulgarul din proximitate, sau decât italianul din povestea aspiraţională de succes. Există tipare comportamentale, dar ele se ajustează de la sine, într-un context devenit mai larg. În acest context anume (deschis, nu închis) conaţionalii noştri câştigă, fiindcă sunt adaptabili, flexibili, acomodanţi. Şi, la polul opus, când sunt izolaţi de restul lumii şi înghesuiţi unii-n alţii, pierd individual şi în proporţie de masă.
O carte pasionantă, care te obligă să gândeşti pe cont propriu.
