Democraţia post-revoluţie a demonstrat că un partid cu lider de mucava nu va reuşi niciodată să se impună şi să atragă respectul opiniei publice.

Dorinţa de a sta la masa puterii a fost, nu o dată, principalul motiv pentru care formaţiunile politice autohtone au uitat de doctrină şi de cei care l-au poziţionat într-o parte sau alta a baricadei. Însă, când ajungi să te pretezi la orice doar de dragul de a fi parte în luarea deciziilor, situaţia se complică. Dezamăgirea simplului votant este mare, neîncrederea creşte proporţional cu compromisurile făcute, dar pentru politicieni se pare că nu contează. Vin campaniile electorale, când se specializează în comercializarea gogoşilor, iar cum foamea este mare, iar pomana e oricând binevenită, voturile se strâng încet-încet.

Dar, să revin la PSD. Atitudinea adoptată de acest partid... şi nu numai mă intrigă. După doi ani de opoziţie, social-democraţii n-au mai rezistat. Tânjeau după putere. Salvarea lor a venit din partea PNL. Liberalii vroiau de mult să scape de democraţi şi să guverneze singuri, şi asta în contextul în care Traian Băsescu şi PD au fost cei care i-au adus în Palatul Victoria prin formula Alianţei „Dreptate şi Adevăr" PNL - PD. O piruetă politică, materializată printr-un aranjament cu liberalii, le-a permis ambelor formaţiuni să-şi îndeplinească dorinţele. PNL a rămas singur la guvernare, PSD a guvernat din opoziţie pentru că şi-a impus câte ceva, ştiut fiind că neacordarea sprijinului în Parlament ducea la căderea Cabinetului Tăriceanu II. Pe social-democraţi nu i-a deranjat că stau în umbra PNL, nu-i deranja metoda prin care îşi atingeau scopurile. Plătitorul de impozite şi taxe a asistat, neputincios, la spectacol.

În acest stil am ajuns în 2008. Alegerile parlamentare din toamna acelui an au adus PSD-ul iarăşi pe poziţia a II-a... chiar dacă a luat la remorcă şi PC-ul. După ce s-a alătur