Guvernul Boc s-a prabusit fara glorie, in pofida faptului ca premierul a incercat, din rasputeri, sa transforme motiunea intr-una impotriva reformei pensiilor si a reformismului. PD-L nu are prea multe motive reale de mandrie legate de aceasta perioada.
In toate aceste luni nu i-am vazut pe democrat liberali cu mult mai reformisti, principiali sau competenti decat fostii lor colegi de cabinet sau decat guvernul Tariceanu.
E drept, au fost adoptate cateva reglementari mai mult sau mai putin reformiste: Legea educatiei nationale, Legea salarizarii unitare, foarte proasta, de altfel, unele reduceri din zona bugetara, dar numai din posturile neocupate, codurile juridice si chiar acest proiect de lege a pensiilor.
Fara exceptie insa, masurile reformiste au fost consecinta presiunilor externe, ale comisiei europene sau ale FMI, si/sau ale lui Traian Basescu, preocupat ca in ultimul an de mandat sa-si imbogateasca cat de cat bilantul si sa bifeze macar cateva dintre promisiunile electorale de acum 5 ani.
In schimb, am vazut si la PD-L nenumarate derapaje de la principiile indelung clamate de-a lungul timpului. Democrat-liberalii nu au avut nicio retinere sa practice politizarea pe linie, impartind tara cu PSD pana la nivel de femeie de serviciu.
Ministrii PD-L nu au fost nici pe departe campioni autentici ai democratiei si practicilor transparente. Elena Udrea s-a aflat intrun conflict de interese cat casa, Adriean Videanu a tinut cu dintii de Compania Energetica Nationala pe care nu a acceptat decat s-o divida pentru a a o imparti frateste cu PSD, iar despre Monica Iacob Ridzi ce sa mai vorbim.
Or fi fost competenti? Guvernul condus de un profesor de drept constiutional a emis cel putin doua acte normative neconstitutionale, unul chiar la inceput de mandat.
Numirea lui Vasile Blaga la Inter