Politicienii noştri de stânga sunt toţi avuţi, iar unii putred de bogaţi.
Ce motive are un om, care n-avea cum să adune avere prin mijloace oneste şi care cotizează din greu la partid, pentru mandatul din Parlament să facă politică de stânga, eu unul nu înţeleg. Mi-l şi imaginez cum ia masa laolaltă cu alţi îmbuibaţi la un restaurant de fiţe şi cum discută evlavios cu aceştia despre sărăcie şi săraci.
Un chiabur poate să-i ţină partea unui nevoiaş doar din milă, nu din ideologie. Poate că există şi ţări în care partidele de stânga sunt conduse de inşi din clasele de jos, dar m-aş mira ca noi să avem lideri rupţi în fund. Prin definiţie, şefii sindicatelor nu pot fi decât de stânga.
Dar, dacă ştie cineva un singur activist de sindicat aflat în funcţie de 20 de ani, care nu s-a închiaburit, sunt gata să-i ridic statuie! Şefii unor grupări sindicale locale, da, pot fi încă lefegii cu venituri modeste. Însă şi aceştia se ţin o vreme de stânga în speranţa unor rosturi de dreapta mai bine plătite. Politica de stânga e un instrument, nu un fapt de conştiinţă. Mila dreptei, pentru categoriile defavorizate, e un sentiment general uman, turnat uneori în nişte legi compensatorii, nu o conciliere cu stânga. Stânga românească e o maimuţăreală şi un mod de a continua minciuna comunistă. Nici activiştii de partid comunişti nu erau nişte sărăntoci.
Se făceau activişti ca să-şi asigure un trai de dreapta. Activiştii comunişti erau dreapta stângii. E destul să-i vezi la faţă pe pesediştii care se rup acum de nucleul Geoană ca să instituie - zic ei - "adevărata stângă" şi ţi se face silă. Numai vechi politruci, cu afaceri oneroase şi conturi grase în bancă! Societatea de după 1990 nu avea cum să nască o politică de stânga reală, pentru că drumul cel mai scurt către jaf şi avere a fost şi a rămas politica. De aceea se şi mută politicienii de la s
