"Primul plâns ştiut a fost în momentul înlocuirii lui Stolojan. Celebrul «dragă Stolo». Băsescu plângea atunci, pentru că prietenul lui era bolnav şi avea nevoie de o lungă perioadă de odihnă. A doua zi ne-a spus că, de fapt, Stolo nu e bolnav, el se retrage, pentru că îl şantajez eu. În timpul ăsta, Stolojan însuşi o ţinea sus şi tare pe a lui: nu e şantajat de nimeni, e bolnav şi atât. Din fericire, tratamentul a fost rapid şi, după doar două luni, fostul premier devenea consilier prezidenţial. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat de ce a plâns atunci Băsescu"

Iată încă un motiv să ne convingem, dacă mai era nevoie, că România diferă de restul lumii din toate punctele de vedere. E lucru decis că, în mai toate ţările, guvernanţii guvernează şi cetăţenii sunt cei care uneori plâng. La noi e altfel.

Da, sigur, mă gândesc la Traian Băsescu. Da, şi eu am apucat să văd, zilele trecute, momentul lui poetic. Şi, după ce mi-a trecut stupoarea, am realizat că există un fel de model al plângerii prezidenţiale. Un pattern, cum ar spune englezii. Băsescu nu numai că plânge des, dar întotdeauna plânge fără motiv, deşi are un obiectiv.

Nu l-am văzut până acum plângând de mila cuiva. Când pensionarii i-au ieşit în cale să-i spună cât de săraci sunt, s-a răţoit la ei: "V-am mai dat doi la sută!". Când oameni amărâţi de ici şi de colo i-au spus că le tulbură sărbătorile cu prezenţa lui stridentă, le-a zis că sunt plătiţi de moguli. Băsescu se emoţionează de el însuşi şi, întotdeauna, din raţiuni electorale.

Primul plâns ştiut a fost în momentul înlocuirii lui Stolojan. Celebrul "dragă Stolo". Băsescu plângea atunci, pentru că prietenul lui era bolnav şi avea nevoie de o lungă perioadă de odihnă. A doua zi ne-a spus că, de fapt, Stolo nu e bolnav, el se retrage, pentru că îl şantajez eu. În timpul ăsta, Stolojan însuşi o ţinea sus şi tare pe a lui: nu e şantaj