Greu de presupus, în acea epocă în care Herta Müller se afla în raza lui de competenţă şi acţiune vigilentă, că oarece ofiţer de securitate să fi pus mîna sau să-şi fi pus gîndul să citească vreun rînd din ce scria această persoană căreia îşi dedica o bună parte din reaua atenţie – că multă mai trebuia dedicată pe atunci în multe direcţii. Să fi luat seama, măcar printr-o traducere „operativă“ înjghebată de un informator ştiutor al limbii germane, de potenţialul duşmănos care-l ameninţa nu doar pe el, ci toată acea societate socialistă multilateral dezvoltată. Doar, poate, cînd se cerea completat „dosarul de urmărire“, potrivit parolei: „Actele vorbeşte, tovarăşi!“. Mai lesne de presupus este totuşi ca, de o săptămînă bună încoace, unii dintre aceşti indivizi să se fi bătut oleacă pe umerii deasupra cărora planează în continuare aceiaşi epoleţi invizibili, dar deloc virtuali, şi să-şi fi zis că au ajuns, iată!, şi dînşii, în raza Premiului Nobel. Cine o citeşte pe Herta Müller nu înlătură asemenea presupuneri mai mult decît aberante şi, totuşi, nicidecum ireale. Irealitatea imediată, cea a istoriei recente şi a prezentului, este miezul realismului ei. Cine o citeşte pe Herta Müller îşi dă seama că nu a perceput şi nu percepe lumea, ci doar o pojghiţă subţire de impresii şi păreri, fondul fiind opac, prăpăstios, incomensurabil, o oroare ce ne priveşte cu ochii Meduzei. Singurul leac care ne poate salva de la împietrire este să ne însuşim o privire precum aceea a acestei femei firave şi atît de puternice. Ea ne învaţă să privim cu ochi pe care nici nu bănuiam că-i avem. Un premiu ca acesta are nefericitul har de a înnobila nu doar personalitatea în cauză, ci – ne place nouă să credem – şi pe cei ce se consideră legaţi de ea printr-un fir sau altul, ba chiar pe cei sus-menţionaţi, cei care, pe vremuri, „intrau pe fir“, îl legau şi-l dezlegau. Mare vîlvă se stîrne