În urmă cu peste o sută optzeci de ani, A.I. Mihailovski-Danilevski, ofiţer superior rus cu secrete înclinaţii liberale, a fost obligat să petreacă două săptămîni prin ţările române, în serviciul împăratului său aflat în război cu Poarta otomană. Locurile nu i-au displăcut neapărat, dar oamenii locului " ţărani, tîrgoveţi şi boieri deopotrivă " i s-au părut nefrecventabili, inutili, lipsiţi de orice fel de apetenţă pentru muncă, politică sau cultură. Notabilul petersburghez se simţea sufocat de o atmosferă socială tot atît de apăsătoare ca cea a barbariilor asiatice. Pînă într-o zi, la Bucureşti, cînd s-a întîmplat să fie martorul a ceea ce putem considera acum a fi fost (deşi, aparent, istoricii nu i-au sesizat încă importanţa) unul dintre evenimentele fondatoare ale modernităţii româneşti: deschiderea primei librării. Printre cărţi, multe interzise în Rusia sa natală, Alexandr Ivanovici a început "să respire un aer cunoscut". Îşi aminteşte că a gîndit atunci: "m-am strămutat în Europa". Cu mult înainte ca cineva să fi avut cea mai vagă noţiune despre posibilitatea aducerii pe lume a unei Uniuni Europene, europenii erau capabili să se recunoască unii pe ceilalţi. Şi o făceau mai ales în mijlocul cărţilor.

Biblioteca şi librăria, populate cu volume pe care autoritarismele de tot soiul le-ar dori incinerate, sînt spaţiul de predilecţie în care s-a constituit identitatea civilă a Europei şi, prin extensie, a civilizaţiei de tip occidental, caracterizată de pasiunea pentru cunoaştere, de pofta de idei şi de libertatea gîndirii. Am putea spune, recurgînd la un procedeu narativ oarecum hegelian, că spiritul european a traversat " dacă nu cronologic, atunci măcar logic " trei faze, comandate fiecare de un imperativ: să ştii, să ştii să faci, să ştii să trăieşti. În mod ideal-tipic, această întreită ştiinţă are o reşedinţă de predilecţie sau, în termeni post-hege