Un comunicat duios vesteşte ieşirea din cursă. În camera de hotel unde a fost găsit cadavrul persistă nu mirosul de moarte, ci iluzia lui.
O mamă cu broboadă neagră se întinde pe mormânt şi urlă bezmetic. Un domn grav se opreşte în faţa pădurii de microfoane şi anunţă declanşarea unei anchete despre care toată lumea ştie că nu va scoate la suprafaţă nimic din ceea ce ar putea să perturbe sistemul.
Numele vin de peste tot: din ciclism şi din rugby, din atletism şi din nataţie, din fotbal şi din haltere, din schi şi din gimnastică. Unele stau deja în chenar negru, altele se iluzionează mai departe că păcălesc destinul. Harta lumii nu-şi mai încape în contur: spanioli, americani, italieni, belgieni, senegalezi, canadieni - cu toţii se hrănesc cu perfuziile parşive ale speranţei.
E ca în filmele poliţiste, unde fiecare criminal trage nădejde că va fi mai isteţ decât detectivii şi va scăpa neprins. Sportul îmboldit de pintenul sponsorului întreţine aceeaşi himeră cu două capete. Fiecare sportiv nu speră doar că va câştiga întrecerea, ci şi că propteaua lui farmacologică nu-l va duce la pierzanie.
Frank Vandenbroucke e numele ultimei cruci dintr-un cimitir neîncăpător. Avea treizeci şi patru de ani şi a fost găsit mort, la începutul săptămânii, într-o cameră de hotel. Conform scenariului. Hotelul se afla în Senegal, dar asta ţine doar de coloratură.
La începutul anului, Frederick Nolf se cazase la un hotel din Doha pentru întâlnirea cu moartea. În februarie 2004, Marco Pantani îşi luase supradoza fatală de cocaină tot într-un hotel, dar în Rimini.
În mintea oamenilor s-a format deja reflexul. Când vorbeşti de un ciclist şi de o cameră de hotel, pregăteşti terenul pentru o veste proastă. Dramele curg atât de repede, încât uităm mereu să punem întrebarea: cine apasă pedala care asigură prăbuşirea? Î
