Pierdem cu 0-5 şi mulţi dintre jurnaliştii acestei ţări care-şi dau doctoratul pe la televizor nu-l văd vinovat pe Răzvan Lucescu, ci apar arătaţi cu degetul petrecăreţul Mutu, spec­ta­torii din tribune, gena poporului sârb, concen­trarea tricolorilor, Dani Coman, prostul mana­ge­ment de la FRF ori Mitică Dragomir. Nimeni nu vorbeşte despre selecţia deficitară, despre proasta inspiraţie ori despre faptul că selecţionerul nu are, după cum recunoaşte chiar tatăl lui, suficientă experienţă.

În toate ţările care se respectă selecţionerul nu e menajat de presă. La noi e altfel: îl contestă doar Mititelu, Borcea şi Gigi Becali, dar îl iartă jurnaliştii.

Luis Aragones, selecţionerul Spaniei, era terfelit acum doi ani de mass-media iberică pentru că nu-l convoca pe veteranul Raul. A cucerit titlul european cu Guiza, David Villa şi Torres şi totul s-a uitat.

Noi nu am câştigat decât cu Lituania, am învins într-un amical Ungaria (n-a mai mers la un turneu final din 1986), am remizat eroic cu Franţa şi ziceai că Răzvan e cel puţin laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Câteva cuvinte şi despre Mutu, omul care a devenit mai mediatizat în aceste zile decât prăbuşitul Boc ori laureata Herta Muller.

Echipa naţională nu mai e demult o obligaţie: vrei să vii eşti binevenit, nu te mai interesează şi este mai cool să intri prin baruri mai des decât prin careul advers, e alegerea ta.

Asta e diferenţa faţă de înainte de 1989: atunci puteai să mori de un glonţ dacă refuzai tricolorul, democraţia îţi oferă prilejul să mori pe mâna ta.