Nu în puţine dintre oraşele europene ce mai păstrează încă ceva din conformaţia medievală există cîte un muzeu al catedralei. În Italia, în centre precum Pisa, Veneţia, Orvieto sau Siena, un astfel de stabiliment poartă titulatura de „Museo dell’ Opera del Duomo“ şi adăposteşte, în genere, piese (din ansamblul ornamentaţiei) prea fragile pentru a mai fi lăsate in situ. Dincolo de finalitatea paliativă şi de instituirea unui raport problematic între original şi copie, o asemenea instituţie este învestită cu un sens mai bogat decît am crede la prima vedere: ea dă socoteală, în primul rînd, de istoria locului, reconstituind, în parte, lumea rotită în jurul a ceea ce o frumoasă metaforă – „il cuore pulsante“ – defineşte ca fiind catedrala. De mai bine de şapte secole, organul vital al Florenţei – dacă ar fi să reluăm analogia cu anatomia umană invocată, în secolul al XV-lea, de artizanul sienez Francesco di Giorgio Martini – este Catedrala Santa Maria del Fiore. Şantierul acestei titanice antreprize a fost deschis de Arnolfo di Cambio în 1296; epopeea edificării s-a încheiat, însă, abia odată cu secolul al XIX-lea şi cu faţada neo-gotică de inspiraţie trecentescă, proiectată de arhitectul Emilio de Fabris. Întîmplarea face ca aceste limite cronologice să cuprindă şi organismul transformat ulterior în muzeu: „l’Opera di Santa Maria del Fiore“ a fost înfiinţată de la bun început de republica florentină (şi patronată de „Arte della Lana“) cu scopul de a se îngriji de bunul mers al zidirii. După veacuri de funcţionare administrativă, în 1891 a fost inaugurat muzeul de azi, cu scopul de a adăposti obiectele (fragmente, dar şi opere autonome) extrase din contextul iniţial. Ca un ultim detaliu, amenajarea actuală, funcţională, ireproşabilă sub aspectul prezervării optime, datează din 1999. Planimetria celor două niveluri ale spaţiului expoziţional urmează o geometrie ma