Din ultimele călătorii prin ţară am tras, în principiu, două concluzii: că ai noştri conaţionali pot, dacă vor, să fie multilaterali şi prea eficienţi; şi că aparenţele înşeală în modul cel mai umilitor pentru oamenii ce se cred luminaţi, dar, de fapt, se bălăcesc într-o mulţime de prejudecăţi…

Scena 1 se petrece într-o comună prosperă de pe lîngă Constanţa. M-am suit în tren şi am pornit spre "destinaţie" " cuvînt pompos, dar memorabil dintr-o poezie de-a copilului meu de cînd era mai mic, despre trenuri cred, pentru că rima cu "La cinci fix sîntem în staţie".

Povestea cu "fix"-ul nu mai e valabilă la trenurile neaoşe, decît uneori: al nostru a plecat cu 40 de minute întîrziere. Pînă la urmă, era şi normal, pentru că nu se forma din Bucureşti, ci tocmai din Oradea, străbătînd toată ţara. Cele directe Bucureşti-Constanţa s-au desfiinţat, la fel cu Intercity-urile şi rapidele, pentru că... nu mai e vacanţă.

În tren, în aceeaşi binecunoscută tradiţie CFR, toţi pasagerii de clasa I au fost înghesuiţi într-un singur vagon. Pentru siguranţă şi socializare, pare-se. Pînă a plecat trenul, cînd toţi s-au împrăştiat în compartimentele goale din jur.

Ajunşi " mă repet " la destinaţie, am găsit cu greu pensiunea: e drept că pe undeva, pe respectiva clădire, proaspăt zugrăvită în culorile tari la modă (?) scria şi cazare. Pe lîngă aceasta însă, mai erau şi alte inscripţii, toate funcţionale: Termopane, Vulcanizare, Magazin Mixt, Notariat… Părea un loc cu adevărat al zilelor noastre multifuncţionale şi eficiente.

Am fost cazaţi: camerele erau curate, dar mici şi aseptice, cu uşi, albe, de termopane (vezi firma de la intrare), care te trimiteau, fără să vrei, la ideea de spital sau toaletă. Sala de mese era tot mică, roză şi întunecoasă. Ceva în ea te făcea să nu-ţi priască mîncarea, altfel, gustoasă. La un moment dat, s-a aşezat lîngă noi (coleg