La începutul lunii septembrie am plecat împreună cu Alina în concediu în Croaţia, cu trenul. Am pornit din Timişoara, am trecut prin Budapesta şi ne-am continuat traseul pînă pe malul Adriaticii, în Split.

Prefer oricînd o călătorie cu trenul uneia cu autobuzul, cu avionul sau chiar cu maşina, iar căile ferate " mai degrabă decît şoselele " mi se par în continuare o dovadă a civilizaţiei şi un etalon al ei. Gările, liniile ferate, trenurile " mai ales trenurile, lumi în sine, comunităţi provizorii, dar pline de farmec " spun mai multe despre o cultură decît şoselele, teritorii ale individualităţii şi izolării în gogoaşa propriului vehicul. Sînt multe semne relevante pentru gradul de dezvoltare al unei ţări, dar starea căilor ferate mi se pare unul foarte limpede şi încărcat de semnificaţii. Felul în care o ţară administrează o asemenea reţea vie şi teribil de complexă, cu orare şi trenuri de toate tipurile, cu milioane de navetişti, călători ocazionali, turişti şi angajaţi, cu gări, vagoane, locomotive, bariere, cantoane, cu muncitori calificaţi şi operaţiuni de coordonare şi întreţinere complexe, felul în care o ţară reuşeşte să dezvolte şi să întreţină un asemenea univers în mişcare e ilustrativ pentru nivelul de civilizaţie şi de bunăstare al acelei ţări. Dacă vrei să înţelegi în ce fel de ţară te afli, călătoreşti cu un tren obişnuit, treci prin cîteva gări obişnuite şi o citeşti imediat.

Ori de cîte ori am călătorit cu trenul, mi s-a părut că trenurile din Europa de Est au ceva în comun: chipurile şi atitudinile călătorilor şi ale conductorilor sau impiegaţilor, gările, vagoanele. Cu diferenţele de rigoare, desigur " dar nu atît de mari încît să-mi provoace un şoc cultural. Ceva-ceva îmi spune mereu că sînt încă în "lumea mea" estică, non-occidentală, chiar dacă trenurile sînt mai curate, gările sînt proaspăt renovate sau vagoanele au spaţiu pen