Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei "21 decembrie 1989", om cu o inflexibilă ţinută morală, unul dintre militanţii fervenţi împotriva eludării artizanilor asasinatelor săvârşite în timpul aşa-zisei Revoluţii din '89, este în prezent un sac de oase agonizând pe unul din paturile Spitalului Universitar din Bucureşti.
De ce, întrebaţi. Deoarece, timp de 70 de zile, Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei. Ce a fost în capul acestui om de-a recurs la o asemenea metodă, întrebaţi. Adevărul. O "chestie" desuetă, ba chiar apanajul absurd al unui mizantrop decerebrat - s-ar grăbi mulţi să-l eticheteze - în ziua de azi, ţinând cont de faptul că, nu-i aşa?, în România anului 2009 asemenea acte de eroism par mai mult a produce ori iritaţie ideologică ori un lung căscat cu miros acru de ignoranţă, decât un ţipăt disperat al solidarităţii.
Teodor Mărieş a cerut desecretizarea urgentă a dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. URGENTĂ! Deoarece, fie că vă vine sau nu să credeţi, aceasta a rămas ultima redută a adevărului istoric care mai poate poziţiona ţara asta pe o anumită axă a moralităţii. Trebuie să înţelegeţi că Teodor Mărieş nu a făcut greva foamei în numele unui capriciu idealist, ci a făcut-o pentru noi, ăştia care ne tot batem cu pumnul în piept cum că am fi membri demni ai societăţii civile şi pentru toţi cei care au murit ciuruiţi în numele unei libertăţi care se usucă de 20 dea ani ca o pată de sânge în zâmbetul sordid-sarcastic al veşnicului "tovarăş" multilateral dezvoltat, Ion Iliescu, şi al "camarazilor" săi.
Cât timp Teodor Mărieş s-a zbătut între viaţă şi moarte conectat la tot soiul de aparate, în presa televizată s-a tăcut mâlc. Televiziunile ori au conlucrat intens, stând cu tunurile pe Băsescu şi "bombardându-i" până şi gestul insignifiant de a clipi ori au fost la un pas de a-i ridica un adevărat "monument mediatic" celui car
