"Auzi, eu chiar am crezut că omul e cine ştie ce chestie, pînă am luat primul antidepresiv" " mi-a zis odată un prieten. "Dar după aia am realizat că suma trăirilor noastre e de fapt o combinaţie chimică în cap. Sufletul, ăla mai bun sau mai rău, fericirea sau lipsa ei, totul era o chestie de atomi şi molecule aranjate alandala" " crede Ion, pe care îl vom numi aşa, întrucît ţine să rămînă anonim.
Prietenul meu era nefericit, în mod cronic, cu puseuri de disperare, din cînd în cînd. Motive? Mai grave sau mai modeste, de la o pană de cauciuc şi pînă la lipsa aprecierii din partea şefului. Ion putea să pună la suflet o pastă de dinţi aşezată de soţie în celalaltă parte a chiuvetei decît cea uzuală, dar şi să treacă absolut pasiv pe lîngă boala gravă a tatălui. Dramele lui păreau venite dintr-un suflet torturat, pe care în alt secol, amicii literaţi l-ar fi glorificat în pagini demne de un diagnostic mai bun.
Pînă la urmă, Ion s-a săturat de a fi el însuşi şi a apelat la un doctor. Cu o dorinţă foarte clară. "Domnu’ Gabi (psihiatrul, n.a.), am rugămintea să mă tunaţi. Ştiţi, aşa, ca pe o maşină. Cînd alţii sînt trişti la sfîrşitul filmului Titanic, eu vreau să fiu vesel. Cînd alţii plîng cu capul pe cardul refuzat la plata la bancomat, eu vreau să plec fluierînd. Cînd alţii suspină după o ceartă cu nevasta, eu vreau să rîd în hohote. Se poate? Şi cît mă costă?"
Bine, am romanţat puţin povestea. Dar esenţa e asta. Ion şi-a dorit puţin tuning uman. Şi-a dorit să-şi schimbe sufletul, nicidecum să-l vîndă. Ion " am uitat să vă zic " e un mare fan al tehnologiei. Are ultimul telefon, penultima maşină (că totuşi depresivii nu cîştigă chiar aşa de bine) şi citeşte din cînd în cînd American Scientific, şi anume prin aeroporturi. De acolo a aflat care e treaba cu creierul lui, de acolo s-a lămurit că nu există suflet, cu atît mai puţin predestinare şi tot
