Winston Churchill spunea că democraţia este un sistem rău, dar toate celelalte sunt şi mai rele. Asta permitea nu de mult Italiei, unde stabilitatea se măsura cu lunile, între două alegeri anticipate, să meargă înainte cu economia.

În România, democraţia ţine însă mai mult de ambalaj decât de conţinut. Proiectele importante de la noi nu se realizează privat, ci sunt negociate guvernamental - cele mai grase contracte vin de la stat şi numai cu statul se fac afaceri ultraprofitabile. Pe această bază, partidele pot fi confundate uşor cu nişte asociaţii de afaceri - primarii şi consilierii, deputaţii şi senatorii migrează fără probleme de la o "firmă" la alta, aparent rivală. Regruparea aleşilor sub umbrela câştigătoare nu face decât să consfinţească dictatura politicii asupra economiei.

La noi, în România, profitul pe bază de performanţă managerială este minoritar, iar regula este stoarcerea unor rente cu ajutorul grupurilor de interese. Însă astfel se încalcă nişte legi naturale ale economiei, iar natura se răzbună întotdeauna într-un fel sau altul. Italia merge înainte, fiindcă administraţia este ruptă de politică. Economia românească stă pe loc pentru că funcţionarii nu s-au lămurit încă cine este stăpânul.

De la rente mai e un pas până la arendă. Cele două noţiuni se potrivesc de minune unei economii care are mai multe trăsături specifice feudalismului târziu decât capitalismului. Greii afacerilor din România au primit deja titulatura de baroni. Sub ei se poziţionează firesc baroneţii sindicali. Această pseudoaristocraţie nu câştigă din calitatea managementului, ci de pe urma privilegiilor acordate de regele-stat.

Mai jos de baroni şi baroneţi, practicanţii aşa-ziselor profesiuni liberale tind să se adapteze mersului vremurilor şi să se asocieze după modelul din Evul Mediu, în bresle. Iar nota de plată pentru toţi aceşti