Primăvara romană a doamnei Stone (1961, în regia lui Jose Quintero), după romanul lui Tenessee Williams, cu Vivien Leigh şi Warren Beatty, tratează o altă fază a iubirii: una legată de moarte. De altfel, şi Julius Evola vorbeşte, în Metafizica sexului (Humanitas, 1994, traducere de Sorin Mărculescu), despre tema morţii ca fiind legată de cea a iubirii; citînd poezia lui Leopardi Amore e morte, acesta spune că „o dorinţă de moarte“ este „primul efect al unei iubiri adevărate şi puternice“. Apoi, Evola aminteşte de „pulsiunea de moarte, de distrugere, dincolo de «principiul păcerii»“, existentă în individ, despre care vorbeşte freudismul. Karen Stone, personajul interpretat impecabil de Vivien Leigh (o Scarlett O’Hara al cărui tragism sugerat devine aici certitudine), ajunge la sfîrşitul carierei sale de actriţă. Vîrsta de 45 de ani o face să nu mai poată juca rolurile care o făcuseră celebră, precum acela al Rosalindei din Cum vă place... Desigur, în zilele noastre, vîrsta de 45 de ani nu ar fi o dramă. În mai recentul Noul iubit al mamei mele (2008, regia George Gallo), Meg Ryan interpretează un personaj de aproximativ aceeaşi vîrstă cu Karen Stone, care are o evoluţie total diferită – încearcă diverse experienţe noi şi-şi găseşte iubirea vieţii... Romanul lui Tenessee Williams a fost scris în 1950, cînd mentalităţile erau diferite. Dar în personajul lui Karen Stone e mai mult decît atît. Se spune despre ea, de-a lungul filmului, că este o femeie orgolioasă. Pentru ea, viaţa durează tot atît cît feminitatea ei; odată ce aceasta s-a sfîrşit, Karen refuză să accepte alte moduri de existenţă, ca fiinţă umană, să zicem, şi mai puţin ca femeie. Moartea soţului ei, Tom (John Phillips), este un alt reper – alături de declinul carierei ei actoriceşti – al finelui existenţei ei de „doamnă Stone“, divă şi soţie răsfăţată. Karen Stone se vede pusă în propria-i piele, s