Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură. În mod normal, acest premiu ar fi trebuit să fie o palmă la adresa imposturii. Da’ de unde! Să mi ţi-i vezi pe ghiermănoi cum, de îndată ce au aflat vestea, se lăbărţau pe (prin) diferite canale – mediul lor prielnic –, secretîndu-şi voluptelnic mîzga! Părea că premiul, în loc să producă un interes viu pentru operele Hertei Müller, a proiectat-o pe autoare direct într-o posteritate mută – aşa se mai înfruptau hrăpăreţii amatori de rating din ea... Situaţia mi-a adus în memorie o legendă hagiografică din secolul al IX-lea: la moartea unui sfînt care trăise vreme de 17 ani sub o scară, ca cerşetor perfect anonim, asupra comunităţii respective s-au revărsat atîtea minuni, încît gloata isterizată, identificînd sfîntul, a dat să sfîşie o bucată de carne din el, un deget, o manşetă, un nasture – orice, numai să se simtă atinsă de har. Episcopul locului, care ştia din ce se nutreşte „credinţa“, a pus să se arunce bani pe spate, pentru a ţine vulgul departe. Cam aşa şi acum: pentru a se înfrupta mai abitir decît alţii din harul Hertei Müller, comentatorii noştri slobozeau întruna cocoşei sonori în eter: ba că-i româncă, ba că nu-i româncă; ba că o cunosc personal, ba că nici nu merită să fie cunoscută; ba că e o recunoaştere implicită a României, ba că barează calea scriitorilor români etc. Un domn care se pricepe (nu mai contează la ce, el pur şi simplu se pricepe) declara cu nonşalanţă că, nenumind modele personale, Herta Müller nu poate fi considerată scriitoare autentică. Dacă s-ar fi şi documentat puţin înainte de a agrăi din glanda sapienţială, domnul în cauză ar fi ştiut ce au însemnat pentru Herta Müller un Paul Celan, un Thomas Bernhard, un Oskar Pastior, o Inger Christensen şi nu ar fi confundat declaraţiile la cald de după aflarea veştii – oricum, făcute sub puternicul impact emoţional şi de o modestie