De la debutul literar, în 1982, aţi scris peste 20 de volume, traduse în 18 limbi; aproape că nu a trecut an, de atunci, fără să fi primit un premiu literar important. Însă, de cînd trăiţi în Germania, nu aţi scris nici o carte de proză cu tematică pur germană. Este Germania o ţară atît de neinteresantă sau avem de-a face cu un fel de autocenzură? Nu e o formă de autocenzură. Pur şi simplu aşa e. Eu nu-mi aleg singură tema, ci ea mi se oferă pe baza anumitor experienţe de viaţă, experienţe pe care le-au făcut şi alţi scriitori: Imre Kertész, Peter Esterhazy, Alexander Tilma, chiar şi Semprún, aşa încît pot spune că există un tip de scriitor care-şi găseşte temele doar în experienţele de viaţă, oameni care, în general, au suferit puternice lovituri ale destinului, iar aceste traume devin surse literare prin excelenţă. Cred că ele sînt şi cele mai importante teme. În cazul meu, experienţa existenţială covîrşitoare a fost făcută sub dictatură, în România acelor ani, iar faptul că acum trăiesc la sute de kilometri depărtare nu mă face să uit ce am trăit aici. Mi-am luat trecutul cu mine, iar dictatura e o temă încă actuală în Germania. Să nu uităm că în Est a fost înainte Republica Democrată Germană – tot o dictatură. Aşa încît, scriind despre dictatura comunistă, scriu despre o problematică familiară germanilor. Nu mi-am propus nici să scriu despre asta, nici să neglijez alte teme, dar această temă mă obligă. Altfel nici n-aş putea să scriu. Dacă n-aş simţi această necesitate care vine din interior, n-aş mai scrie, căci nu cred că trebuie neapărat să scrii doar pentru a scrie. Literatura este o necesitate. Spuneaţi cîndva, într-un interviu, că Thomas Bernhard s-ar număra printre modelele dumneavoastră, întrucît şi literatura sa are la bază experienţe traumatice. Putem generaliza? Să fie trauma principala sursă a creaţiei? În bună măsură, da. Poate nu singura, da