Premiul Nobel pentru pace este, desigur, o acoladă de cel mai înalt prestigiu, dar şi o curiozitate. Conform testamentului lui Alfred Nobel, premiul acesta se acordă de către un comitet format din cinci persoane, anume desemnate de Parlamentul Norvegiei. De ce suedezul Nobel a lăsat Norvegiei dulcea povară a atribuirii premiului rămîne un mister pe care nu îl sondăm acum. Deşi diferenţa dintre parlamentarismul nostru şi cel norvegian e ca de la cer la pămînt, totuşi există o logică parlamentară ce pare universală, de vreme ce Parlamentul din Oslo alcătuieşte Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru pace cam cum alcătuieşte Parlamentul nostru orice comisie, consiliu sau comitet care-i cade în mînă. Astfel, alcătuirea Comitetului reflectă compoziţia politică a Parlamentului. Anul acesta, Partidul Laburist a trimis în Comitet doi membri, iar Partidul Socialist, Partidul Conservator şi Partidul Progresului " cîte unul. Chiar aşa fiind, preşedintele Comitetului din acest an, laburistul Thorbjorn Jagland, a subliniat că opţiunea pentru Barack Obama a fost unanimă. Prin urmare, Premiul Nobel pentru pace este un premiu cît se poate de politic. Este un premiu dat de oameni politici, iar pacea însăşi este, astăzi, o problemă politică. Conform testamentului lui Alfred Nobel, premiul urmăreşte recompensarea reuşitelor acelor lideri proeminenţi care au contribuit semnificativ la "fraternizarea naţiunilor, la abolirea sau reducerea forţelor armate, la constituirea şi promovarea congreselor de pace". Aşadar, e vorba despre recompensarea unor reuşite politice majore.
Barack Obama este al treilea preşedinte american care primeşte Nobelul pentru pace în timpul mandatului său*, după Theodore Roosevelt (1906 " pentru rolul esenţial în medierea Războiului Ruso-Japonez din 1904-1905) şi Woodrow Wilson (1919 " pentru rolul jucat în fondarea Ligii Naţiunilor). Diferenţa se
