Au mai trecut 24 de ore de pălăvrăgeală politică televizată. Vorbărie în zadar, ca de obicei. Faptele notabile s-au întâmplat în altă parte. La TV, limbuţii partidelor au continuat să vocifereze ca în Turnul Babel: fiecare pe limba lui. Tema favorită a trăncănelii generale a fost numirea noului prim-ministru. Ce mai zbucium! Câtă zarvă! Am auzit interpretări dintre cele mai halucinante. Preşedintele are voie să..., dar nu trebuie să... Bine ar fi să..., nu să... Constituţia spune clar că..., nu că...
Ho, năzdrăvanilor! Nu ar fi mai bine să puneţi Constituţia pe masă şi să citiţi din ea? Iacătă, par examplu, ce prevede Articolul 85 (Numirea Guvernului), alineatul 1: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament“.
Hmmm, deocamdată n-am aflat mare lucru. Aşadar, să mergem mai departe. Articolul 103 (Învestitura Guvernului), alineatul 1: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament“.
Stop! Avem un partid „cu majoritate absolută în Parlament“? Nu, căci majoritate absolută înseamnă mai mult de 50%. Şi atunci, ajungem la partea a doua a alineatului – consultarea „partidelor reprezentate în Parlament“. Nu e prevăzută nicăieri consultarea „coaliţiei majoritare“! Şi nici nu avea cum, căci „majoritatea“, în politică, este volatilă, relativă, declarativă. Ea poate fi certificată doar prin vot, atunci când Parlamentul este chemat să valideze sau să respingă noua formulă de Guvern.
Aşadar, aplicată actualei configuraţiii parlamentare, Constituţia este clară: „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în
