Dumitru Chioaru nu-i un împătimit al gazetăriei. Nu semnează cronici literare în reviste cu ritm de apariţie săptămânal. Nu trasează sarcini viitorimii (aşa cum statutul său universitar ar îngădui-o) în publicaţiile cu morgă academică de la noi. Căci, fiind poet în primul rând, şi abia în al doilea articlier, Chioaru a învăţat la timp o bună lecţie scriitoricească: nu se exprimă decât atunci când are cu adevărat ceva de spus. Adică din vreme-n vreme şi din loc în loc, în Euphorion, în Secolul 21, în Discobolul, în Vatra, în Apostrof, în Transilvania, în Mozaicul sau în Observator cultural. Dovadă recenta culegere de la Editura Limes, fericit intitulată Arta comparaţiei.

Să ne-nţelegem: nu mă dau în vânt după cărţile de publicistică. De obicei, nici nu fac efortul de a le deschide. Ştiu deja cam ce-i poate pielea unuia sau altuia, mi-aduc aminte cum a scris, despre cine şi mai ales, de ce. Dacă mizele lui Dumitru Chioaru n-ar fi fost evident altele, aceeaşi ar fi fost, recunosc, soarta cărţii lui. Aşa însă, merită făcută excepţie. Preocuparea lui Chioaru ţinteşte un anume tip de comparatism speculativ, complet apolitic, după chiar mărturisirea lui din Argument: "Am intitulat această carte Arta comparaţiei din raţiuni de metodă care, mizând mai mult pe interpretare decât pe erudiţie, face din literatura comparată o artă prin intermediul căreia operele abordate îşi luminează reciproc valoarea. În nici un alt domeniu al Ťştiinţei literaturiiť, perspectiva sincronică asupra faptelor literare nu se îmbină mai bine cu perspectiva diacronică decât în literatura comparată, valorizându-le într-un sens creator. Literatura comparată se diferenţiază astfel de teoria, istoria şi critica literară, evoluând din proximitatea acestora către o fundamentare şi formulare eseistică a judecăţii de valoare." (pag. 5)

Afirmaţia are entuziasmul unui coup de foud