O persoană cu deficienţe de vorbire joacă temporar sau o viaţă întreagă rolul de bufon pentru cei care nu-i înţeleg povara. Scriitorul Dan C. Mihăilescu explică suferinţa bâlbâitului, oripilarea oamenilor din TV la vederea lui pe ecran - o „hidoşenie sufocată“, dar şi cum a transformat acest handicap într-un atu. „Bâlbâiala a fost calvarul copilăriei şi adolescenţei mele, mai cu seamă că era înconjurat de alte complexe, care de care mai usturător: al sărăciei, al copilului fără tată, al obezităţii, al acneei“, îşi începe scriitorul Dan C. Mihăilescu (56 de ani) povestea. Omul care aduce cartea de aproape zece ani în casele românilor mărturiseşte că n-a aflat niciodată de unde-i vine bâlbâiala.

„Ai mei s-au despărţit când eu aveam vreo trei-patru ani, şi s-au duşmănit după aceea toată viaţa, astfel încât investigaţile pe care le-am făcut de-a lungul vremii m-au fixat la o răscruce de nedepăşit“, explică scriitorul cum a ajuns să jongleze cu trei ipoteze în ceea ce priveşte sursa „complexelor, a reticenţelor, a ruşinii, urii pe sine şi a furiei pe destin“.

Trei scenarii, o singură explicaţie

„Maică-mea susţinea că, iniţial, am gângurit normal, dar că într-o seară, venind taică-meu grizat acasă de la un bal mascat, cu o mască de lup pe faţă, s-a aplecat sa mă sperie în pătuţ, drept pentru care eu am binevoit să urlu mai ceva ca-n scenariile lui Stephen King, de unde şi posibila fisură logofobă. La rândul lui, împricinatul susţine că «nebuna de maică-ta te-a smuls din pat şi-a luat-o la fugă pe scări cu tine în braţe, te-a scăpat şi te-ai lovit la cap».

A treia variantă este ceva mai poetică. Când m-am născut, în iarna teribilă a lui 1953, troianul de zăpadă ajungea la primul etaj al Casei Scânteii, iar asistenta de la spital a uitat un geam deschis. M-a nins si am făcut o pneumonie urâtă, la un pas de moarte. În