O ura salbatica - spre a parafraza un cunoscut titlu de carte - dejecteaza din strafundurile diareice ale unora, rosi-verzi de minie ca "svaboaica", desprinsa din plaiul mioritic, a indraznit sa aiba un asemenea succes literar, la care noi, romanii neaosi, rivnim de peste un secol... Cit de resentimentari, invidiosi si caraghiosi sintem s-a vazut recent, cind s-a anuntat decernarea Premiului Nobel pentru Literatura scriitoarei germane Hertha Müller, nascuta si traitoare, multa vreme, in Romania. Eu unul, cum am aflat numele cistigatoarei, am si cautat pe net date despre autoare, precum si primele reactii la eveniment. O cunoscusem pe Hertha Müller prin anii '80, la Casa Scriitorilor de la Neptun, dar nu ma pot lauda cu cine stie ce amintire / conversatie revelatoare, intrucit nu faceam parte din restrinsul ei cerc de prieteni. I-am remarcat distinctia feminina, civilitatea relatiilor cu anturajul. Stiam, vag, ca e in raspar cu regimul, dar nu citisem nimic de ea, de altfel, dupa cum se vorbea, prima ei carte, tradusa in romaneste, fusese interzisa, data la topit. Am constatat demult ca, in relatia cu minoritarii, fie ei si scriitori, noi, majoritarii, avem pretentia ca ei sa ne citeasca, eventual sa ne si traduca in vreo limba de circulatie, pe cind noi le putem ignora opera, daca nu cumva sa le-o si minimalizam, fara a o fi citit. Iar cind aflam ca vreun maghiar sau vreun neamt "de origine romana" a primit o importanta distinctie internationala, deodata ne simtim frustrati, ca si cum ni se cuvenea. Daca sub semnaturi si declaratii "la vedere", (Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, Alex Stefanescu, Mircea Mihaies s.a.) "innobilarea" literara a doamnei Müller a fost receptata cum se cuvine, cu elogii, sau macar cu amabilitati "diplomatice", pe internet, sub protectia anonimatului (ma rog, a pseudonimului) reactiile au fost / sint dintre cele care te umplu de mila si de si