Vasile Şeicaru este omul care ştie să dea din timpul său, iar orele devin clipe şi artistul nu pare că ar obosi vreodată. Absolvent al facultăţii de educaţie şi sport, domn profesor este, cu toate că n-ar recunoaşte, un sentimental incurabil. Pe lângă energie, când îţi cântă Vasile Şeicau, nu se poate să nu remarci că sufletul se cuibăreşte comod în plasa sentimentelor. Şi chiar dacă pe alocuri melancolia îţi dă târcoale, asta nu face decât să sporească confortul trăirilor autentice. Folkul te duce într-o altă lume, unde totul e posibil, iar visele se împlinesc.
Adevarul: Ai câştigat de-a lungul timpului nenumărate premii. Care este cea mai iubită distincţie?
Vasile Şeicaru: Nu nenumarate, dar am caştigat ceva premii ! Cel mai important ar putea fi un premiu special, cel al presei, la un festival de pop-rock-folk, desfăşurat la Soci, în fosta URSS. Mi se pare important pentru că mi-a fost înmânat de marea actriţa rusă, cunoscută din filmul "Gara pentru doi", Ludmila Gurcenko!
Cum de a intrat muzica în viaţa ta?
Muzica a intrat pur şi simplu în viaţa mea. Mi-a plăcut rock-ul care dadea un suflu nou în perioada aceea peisajului cam obosit al show biz-ului autohton!
Când a apărut şi prima chitară?
Trebuia să am un acordeon, aşa voiau părinţii mei, dar a invins dorinta mea!
Cum era puştiul Vasile Şeicaru?
Culmea e ca pustiul Vasile Şeicaru, a fost un copil foate liniştit, foarte cuminte... Mai târziu, când a început să cânte, s-au schimbat radical lucrurile! Adolescenţă şi tinereţe nebună şi neliniştită!
Ai spus de nenumărate ori că cea mai bună şcoală de muzică a fost trupa Cristal unde ai fost solist. Cursurile acestei "şcoli" le-ai urmat veri la rând pe litoral, iar "pofesor" drag ţi-a fost Puiu Creţu.
