"Am un căţel pe nume Nero
Pe care-l spăl numai cu Dero,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
La fotograf când e la fix
Îl spăl pe dinţi numai cu tix,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu."
Aşa cânta ea şi râdea la final din toată inima, de parcă ar fi auzit versurile pentru prima oară. Blondă, cu ochii albaştri, foarte veselă, într-o cămăşuţă de noapte roz şi cu nişte sâni înmuguriţi bine de tot, m-a învăţat cântecelul stând turceşte în mijlocul patului dintr-un salon al Spitalului Cotroceni. Lumina intra prin geamul din spatele ei, cămaşa de noapte se aşeza bine pe genunchii albi ca pagina de word în care scriu acum şi eu eram foarte emoţionat.
Venisem noaptea, cu Salvarea, după câteva ore de aşteptat acasă.
La Salvare sunai nu chiar ca la Casa de Comenzi, adică degeaba, dar aproape. Fiindcă ei răspundeau destul de repede, dar de venit... greu de tot.
Dar grija pentru oameni a Partidului, personal a "Tovarăşului" Nicolae Ceauşescu, era neţărmurită. Aşa, cel puţin, spunea propaganda de dimineaţa până seara la televizor, adică de la ora 20:00 la 22:00, cu imnul inclus.
Să aştepţi Salvarea pe marginea patului, sufocându-te de moarte, era o adevărată încercare iniţiatică a răbdării şi un cârcel al năzuinţei de a fi.
Maşina venea, în cazul meu, cam după 3-4 ore, care în momentele alea păreau secole. Şi era vorba de o nenorocită de Dacie break, fără nici o dotare în afara motorului, roţilor, şoferului şi a obositei doctoriţe. Un fel de taxi cu doctor la purtător şi fără aparat de taxat. Cum s-ar zice, un "pirat".
Mi-amintesc, într-o zi am mers cu Salvarea în viteză pe piatra cubică de pe Calea Plevnei, spre Spitalul Cotroceni, întrebându-mă dacă e bine să scap de sufocare, dar să rămân fără dinţi. Când alerga
