Mă gândesc la Herta. Mă obsedează. O aud vorbind. Indiferent ce spune, o simţi vibrând fizic în cuvinte. E întreagă în cuvânt, cu forţă şi patimă. Rar am întâlnit un scriitor care să semene atât de mult cu ceea ce scrie. Aşa cum nu te decepţionează niciodată în text, cred că nu te decepţionează nici în viaţă. Povesteşte întâmplări, vezi situaţii, oameni; conteşti sau aprobi, după emoţia pe care ţi-o transmite. E ceva în ea care contaminează. S-o numesc forţă morală? E doar atât? Vorbeşte româneşte cu un accent tipic bănăţean. Îmi trezeşte amintiri pe care le-am uitat. Pomeneşte de Rolf Bossert, îl aduce pentru o clipă între noi, spune că abia după moartea lui, recitindu-i cărţile, şi-a dat seama cât de bine scria. Moartea lui Bossert părea chiar pentru prietenii lui o problemă încheiată; sinuciderea era previzibilă, nervii îi erau întinşi la maximum şi obsesia urmăririi atinsese paroxismul. Numai ei i-a rămas suspiciunea neatinsă aşa cum existase şi în noi, atunci în 1985. Toţi am uitat, ea nu. �Câte aruncări de la etaj au rămas neelucidate?' Când îi traduc cărţile simt acolo o mare suferinţă şi compasiune umană, dar şi un spirit justiţiar care mă nelinişteşte. Ea nu-şi uită niciodată rănile, nici pe cei care o rănesc neîmpărtă­şin­du-i opiniile. Reacţia ei e necruţătoare. Oare ştie să ierte? Are ochi în care nu te poţi uita multă vreme. Ochi care te dezbracă până la os, ochi care ustură şi te fac să te suspectezi de toate greşelile. Aproape că îţi vine să le inventezi, să scormoneşti acolo, în încâlcelile gândului până dai de o vină de care nu erai conştient. Herta cauterizează. Herta purifică."

Aceste rânduri le-am scris în cartea mea Jurnalul berlinez, apărută la Editura Vinea, în anul 2001, când m-am revăzut cu Herta Müller după o despărţire de 14 ani; părăsise România în 1987 împreuna cu Richard Wagner, fostul ei soţ (subliniez asta pent