Pentru cele mai multe personaje şi, de bună seamă, pentru autori, politeţea e o valoare suspectă. Adjectivul ei, cu coadă grecească, îi va fi sunat neplăcut generaţiei de la '48. Aşa încît, pentru romantici, politicosul e galantul, omul de salon (şi de paie...), cel care-şi ascunde, cu vorbe meşteşugite, moneda calpă ce-i este firea. Îndemnul la autoeducare, vorba vine, ce şi-l dă, în Satiră. Duhului meu, Alexandrescu - "Învaţă dansul, vistul şi multe de-alde alea" - ţinteşte acest model, al omului de lume lipsit de substanţă. Diplomat, carevasăzică nu radical, la mijlocul tuturor căilor şi bun gestionar de foloase, el e tocmai ceea ce sistemul romantic, în alb şi negru, nu poate să reţină. Deconspirarea furioasă a lui Eminescu, din O, adevăr sublime..., "o, diplomaţi cu graiul politicos şi sec/ lumea cea pingelită o duceţi de urechi/ Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:/ Popoarele există spre a fi înşelate", se răfuieşte cu temporizarea, nu dezinteresată, pe care nespusul lucrurilor pe nume o presupune. Politeţea, aşadar, e înşelătorie. Şi asta o face de ocolit.

După cum francheţea are riscuri, şi politeţea are ghimpi. De ne-am aminti doar tandrele înţepături pe care le schimbă, revăzuţi peste ani, doamna B. şi naratorul din O alergare de cai ("Cum, doamna mea, porţi ochilari? Ce, ai pleşuvit? Tragi tabac? Ţi-au căzut dinţii?") şi tot am ghici nebănuite arme de bătaie sub voalurile care ascund gînduri şi reţin vorbe. O politeţe înghimpată, la oamenii pe care nu-i bănuieşti, e cea care stăpîneşte lumea lui Caragiale. Toţi impiegaţii sînt politicoşi, ducînd cu vorba. Precum negustorii din care se trag, pentru care politeţea e o tehnică de vânzare. În Meteahnă, comeseanul maghiar îşi precizează poziţia naţională întîi politicos, apoi din ce în ce mai agasant. Politeţea e o etapă. În jocul nervilor din lumea de funcţionari e, se-nţelege, rep