Critica lui Iulian Boldea e din speţa celor ce pot fi caracterizate printr-o atitudine cumpănită, prin sobrietate, prin expresia armonioasă de bună seamă ca o reverberaţie temperamentală. Autorul e un spirit metodic fără aderenţe la vreo metodă anume din cele ce au fost/sunt acum în vogă, printr-un gen, am zice, de impresionism obiectivat adică adus la treapta unui discurs în care miza sensibilităţii personale se dizolvă precum un cub de zahăr într-un pahar cu ceai. Nimic crispat, contorsionat, patetic în propoziţiile d-sale ca şi cum valorile asupra cărora referă şi principiile pe care le împărtăşeşte ar fi subînţelese, astfel încît postura combatantă în favoarea lor s-ar dovedi inutilă. E la mijloc o coerenţă psihostilistică bizuită pe un optimism difuz, încredinţarea că în mare lucrurile se află pe făgaşul cel bun, într-un climat de maturitate a vieţii literare. Neacceptînd rolul unui excursionist care străbate cu pasul un teren accidentat, Iulian Boldea ne apare aidoma unui patinator elegant pe luciul valorilor resimţite ca sigure. Nefrecventat de demonii îndoielilor, evitînd gesturile de respingere vehementă, iconoclastiile, criticul îşi supune reacţiile empatice unei discipline ce vizează depăşirea frămîntărilor contingentului, atingerea unor esenţialităţi. Ceea ce nu înseamnă că ar fi lipsit de opţiuni estetice şi morale, ci doar că le subordonează unei perspective în genere admise, "cuminţi", ceea ce-l face să pună în locul tuşelor groase de culoare ce-ar putea conţine riscul unor turbulenţe polemice, aproape exclusiv nuanţe, subtilităţi. Pagina d-sale poate crea impresia unui exces de discreţie. Nu e vorba totuşi de superficialitate ori epigonism, cu atît mai puţin de o conduită oportunistă, ci de o lucrare dignă ce relevă propriile-i măsuri lăuntrice. Doar în cazuri rare aserţiunile exegetului sunt amendabile, de pildă atunci cînd îi atribuie lui Eugen