Este o senzaţie aparte să citeşti cărţi a căror temă a fost discreditată de istorie. E ca şi cum ai păşi într-o sală de muzeu în care busturile au fost acoperite cu pînză albă, neavînd voie decît să le citeşti numele de dedesubt, dar neputînd să le contempli înfă­ţişarea. Le citeşti inscripţiile şi treci mai departe din neputinţă de a le vedea. Şi chiar dacă acoperirea vestigiilor se face în virtutea unei dizgraţii generale, e îndeajuns să apară un vizitator care să smulgă pînza de pe busturi ca totul să iasă la lumină. Deodată vedem fizionomii, bănuim biografii şi intuim împre­jurări istorice. Abstracţiunea fără chip a relicvelor dispare şi în locul ei apare concreteţea vie a figurilor reale.

Asta e impresia pe care ţi-o face teza de doctorat a lui Mihail Fărcăşanu, susţinută în februarie 1938 la Berlin, sub coordonarea lui Carl Schmitt, avînd ca titlu original über die Geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie (Despre evoluţia spiritual-istorică a conceptului de monarhie). Simţi că o temă delicată îţi este pusă sub ochi şi cercetată într-un mod cum astăzi nimeni nu ar mai îndrăzni. Se subînţelege că, atunci cînd a fost scrisă, cartea suna firesc şi în ton cu tiparul epocii. Astăzi, ea are ecouri de bolţi sumbre şi stridenţe de frondă ideologică. O semeţire de neconformism îi impregnează viziunea, detaliu cu atît mai lăudabil cu cît cartea cade pe un fundal de evidentă oboseală promonarhică. Autorul e direct, făţiş, nu se încurcă în precauţii. Şi fiindcă nu se ţine în penumbra protectoare a prudenţelor, Fărcăşanu aduce cu un lictor avîntat, care, croindu-şi drum cu facla aprinsă, îi avertizează pe trecători că în spate va veni o procesiune de seamă: monarhia de drept divin, dreptul de primogenitură, ereditatea de sînge şi toate variantele pe care monarhia le-a luat de-a lungul istoriei.

Tema tezei - monarhia - este