Sîngeroşii consumatori de pîine

De un comic involuntar se dovedeşte Dragoş Cojocaru în articolul "Leul în arenă" din Convorbiri literare (numărul din august 2009), dedicat aniversării a 40 de ani de la debutul tenorului Plácido Domingo. Preţuirea pentru un artist de rangul lui Plácido Domingo e firească şi cît se poate de explicabilă (Cronicarul fiind la rîndul lui un admirator al talentatului spaniol) cu condiţia ca expresia ei să nu depăşească pragul euforic al ditirambilor stînjenitori. Dragoş Cojocaru pierde măsura şi se urcă în piscul hiperbolelor cleioase, strivindu-l pe "marele maestru galactic" (se vede că planeta e neîncăpătoare pentru ierarhiile autorului) sub un iureş de apelative bombastice. Descriind reprezentaţia de gală din seara de 24 iulie 2009 din Verona, autorul scrie "cîntăreţul actor se zbate, ucide şi moare, făcînd prin urmare ceea ce ştie mai bine să facă Plácido al nostru pe o scenă de operă." Cronicarul credea că "Plácido al nostru" ştie cel mai bine să cînte, în nici un caz să se zbată, să ucidă şi să moară, dar mă rog, chestiune de unghi de vedere, dar să-ţi începi cronica muzicală aşa cum o face Dragoş Cojocaru presupune o asociaţie de idei cel puţin ciudată: "Mulţi regi ai animalelor îi vor fi înfiorat în veacurile apuse, cu răgetele lor cutremurătoare, pe sîngeroşii consumatori de pîine şi circ îmbulziţi în încăpătoarele amfiteatre romane, spre a-şi vedea nefericiţii semeni ucişi şi devoraţi de neîmblînzitele fiare ale pustiei. Însă nici unul mai suveran, solar şi leonin decît regele operei din zilele noastre, venit la 24 iulie 2009, să-i încînte, să-i cutremure şi să-i înduioşeze ş...ţ". Cronicarul nu se îndoieşte că "leul" Domingo e impresionant în jocul de scenă, cum nu se îndoieşte cît de mult s-au amuzat cititorii parcurgînd, cu delicii de comedie, extaziata cronică a lui Dragoş Cojocaru, văzînd cum dintr-o