(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)

Aşteptăm mereu să ne spună alţii care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară şi să crească, are nevoie de recunoaştere. De ce să nu o recunoaştem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume şi aşteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari şi miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont şi să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorităţi. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripţie publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populaţie)? Eu cred că s-ar găsi şi oameni, şi firme care să contribuie la construcţia unui sistem veritabil de valori culturale româneşti.

Intuiesc o primă obiecţie: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta consideraţie la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu