Şarjele acestea se explică, în parte, prin antipatia contractată în prima zi de şcoală pentru instituţiile de învăţământ. Prin reverberaţie, nu-i cruţam nici pe colegi, până la a fi meschin. Despre mama unuia notam că fotoliul în care se aşeza era bine umplut. Pe nevasta altuia, provenită dintr-o familie de boiernaşi, o vedeam cam lâncedă, sătulă de inevitabilul amic. Inevitabilul eram eu. Uneori prietenia e victima trecerii vremii: Suntem la începutul anilor şaizeci şi am început să mă înstrăinez. Nu prea mai ştim despre ce să vorbim. O nobilă, melancolică plictiseală ne cuprinde pe câteşitrei. Evoc şi prieteni târzii, din viaţa literară: ...m-am dus la ei cu inima deschisă, mă întorc cu inima strânsă: prin transparenţa primitoare a unuia trec fără să las urmă, altul navighează în ape tulburi, al treilea admite presupunerea că este trădat de tineri care îi sunt, de fapt, devotaţi. Acest ultim aspect ar fi putut alerta vigilenţa editurii dacă n-ar fi fost relatat atât de discret: trădarea presupusă s-ar fi manifestat prin informări adresate organelor, neîncredere şi suspiciune de care, nu în legătură cu aceia, abia astăzi sunt contaminat.
Se întâmpla şi ca victima prieteniei şubrezite - salvată de publicitate prin autocenzură - să fiu eu însumi: Eşti un snob, mi-a spus alaltăieri X. Un snob, o secătură, un belfer, vrei şi tu putere; m-aş bucura să mori. Nu pot să nu admir acum, chiar dacă spuse la beţie, vorbele lui X. Să-i spui omului că ai vrea să-l vezi mort presupune acel tumult interior din care, trecute prin alambicuri, ies lucrurile mari. Totuşi, ca să răspund tardiv: putere nu-mi doream.
La cenzură, tehnic vorbind, abia acum ajung. Încep cu ce era benign, în înţelesul că nu se referea, sau numai indirect, la acel timp şi acel sistem. E ceea ce s-ar putea numi "gândire incorectă", însoţită uneori de "comportament incorect". De ex
