Iluminatul cu gaz aerian a fost preferat de edilii bucuresteni pentru multa vreme iluminatului electric, primul avand avantajul, in momentul in care s-au introdus lampile electrice in Occident, ca nu prezenta defecte si nici scump nu era. Principele Carol de Hohenzolern, plimbandu-se, in 1866, prin centrul Bucurestiului, a observat ca orasul era luminat "pe cat se putea". Abia la 14 martie 1868 (stil nou), ing. Alfred Gottereau a primit de la Consiliul Municipal concesiunea pentru producerea si distribuirea gazului aerian. Francezul se obliga sa realizeze, in cinci ani, 100 km de canalizare cu gaz si sa monteze 4.000 de becuri pentru iluminatul public. Lipsa capitalului l-a determinat pe antreprenor sa vanda concesiunea, in 1870, cu aprobarea Guvernului. Beneficiarii au fost Zarifi si Negropont Mehedinteanu, afacerea costand 300.000 de lei.
La 1 noiembrie 1871, gazul aerian produs la Filaret a fost trimis pe conductele din oras, insa canalizarea inregistra pierderi de 50%. Cei doi antreprenori romani au investit in fabrica 4 milioane de lei si au vandut-o, in 1873, cu 3.700.000 lei, societatii engleze The British and Foregn Water & Gas Works Company LTD. Britanicii au rezistat pe piata romaneasca pana in 1880, cand si-au vandut actiunile societatii franceze Companie du Gaz de Bucarest.
Dincolo de pierderile amintite, antreprenorii au fost determinati sa renunte si din cauza birocratiei primariei. Astfel, la 20 septembrie 1882, H. Slade, "reprezentantul unei companii de iluminat prin electricitate" i-a solicitat, in scris, primarului Dimitrie Cariagdi sa-i permita sa monteze, pe cheltuiala sa, stalpi de iluminat pe strazile Cotroceni si Stirbei Voda. De asemenea, dorea sa ilumineze exteriorul Palatului Cotroceni si interiorul Palatului Regal, conform dispozitiilor primite de la Regele Carol I. Primarul nu a avut nici o initiativa, desi a fost rugat de S
