Părăsim astăzi pretenţioasele galerii. Să mai aştepte! Facem, aşadar, o piruetă pe blacheu şi dăm la spate salatele de catharsis ori cataiful kalokagatheic din care ne infruptăm neobosiţi săptămână de săptămână. Ca să ne uităm in buletin, la cine suntem noi, la o adică. De fapt. Căci de drept, am uitat demult.

Muzeul dedicat săteanului naţional* l-a descoperit pe acesta (adică pe ţăranul român!) in veşminte de sărbătoare şi alergând cât il ţineau bojocii de bucurie, peste relieful nostru fizic şi metafizic, peste arii din opere şi hip-haturi, peste văi şi pârloage, peste dealuri colineare şi câmpuri semantice, prin pădurile rămase in picioare şi ocolind, cât se poate, izbânzile dezvoltatorilor imobiliari. Toate, cu singurul scop al vieţii sale in acest moment: spre a sărbători faptul că, in sfârşit, a reuşit şi el să adune ceva. Să pună deoparte, in loc să risipească. Să tezaurizeze, in loc să arunce la trash.

Mă uit acolo, in "Sala Irina Nicolau", la mătuşa Ileana din Jina. Imi aţine calea, aşa, imbrăcată frumos, cu o ie cu trandafiri aurii pe fond negru, cu o basma groasă de lână neagră ce-i prinde părul la spate şi cuprinsă intr-o fotă maiestuoasă. Singurele detalii in plus faţă de fotografia de pe albumul naţional sunt perechea de ochelari ce atârnă pe piept, de şnurul legat după gât, ciorapii lycra şi pantofii tip papuc, la modă cu mulţi ani in urmă. In rest, impecabilă. Fără plastic. Imi intinde cartea de vizită (da, are aşa ceva, pe care sunt menţionate adresa şi numărul de mobil, de ce vă miraţi?!) şi mă invită la ea in sat, acolo, lângă Miercurea Sibiului. Zic: "Bine, da' omu' dumitale ce zice că i-ai ocupat casa cu muzeul?". "Ce să zică - işi ia un capăt al şalului şi-l prefiră printre degete - o bombănit el la inceput, da' acuma s-o gătat, face treabă şi mă ajută!".

Şase ţărani, şase oameni, adică două muieri de ispravă şi patru gospoda