Odinioară, când era mai tânăr, Traian a simţit, iscodind-o poetic în albastrul ei nemărginit, că România e bolnavă. Cam tremura biata, îşi bălăngănea într-un fel lălâu braţele, picioarele, trupul întreg.
Ca orice patriot civil, Traian s-a pus pe gânduri, sfâşiat de trista imagine a patriei mume. A plâns îndelung şi a mâzgălit versuri la felinar. Şi-aşa, îndurerat, s-a hotărât s-o vindece. Într-o vreme tulbure de boală, s-a aşezat la căpătâiul suferindei. N-a precupeţit nimic, a luat-o pe îndelete, i-a spus bancuri porcoase şi vorbe mieroase şi a cinstit-o cu licori îmbătătoare până ce sărmana a aţipit, zvâcnind dezordonat. Traian a scos de la carâmb un cuţit, l-a şters pe mâneca vestonului golit de epoleţi, l-a curăţat cu horincă şi a început să taie împrejur pielea de pe capul pacientei. După ce i-a răsfrânt-o în ambele părţi, a prins zdravăn trepanul, a perforat craniul şi a ridicat bucata de os detaşată. Prin deschizătura sângerândă, Traian a îndepărtat unul câte unul cheagurile roşietice cu pavilion românesc. Se pare că strânsura aia de sânge şi vase presa pe creierul betegei şi de aici cumplita bâţâială maritimă. Traian a închis gaura cu o placă de argint purificată în focul porturilor străine, a întins pielea la loc şi a cusut-o cu aţă din a specială, de imunitate prezidenţială, să-l ferească de malpraxis. Asta a fost prima mare trepanare traianică. Următoarele s-au succedat în logica firească a lucrurilor, fiindcă starea României nu s-a ameliorat deloc. Acelaşi tremur neîntrerupt, aceiaşi ochi vineţii. În hrisoavele politice, scribii au menţionat şi trepanaţia în urma căreia a smuls un guguloi gelatinos din capul partidului deziliescizat. Formaţiunea pedistă îşi pierduse vioiciunea, se târa împleticindu-se şi ceva trebuia născocit. Burghiul a sfredelit zgomotos ţeasta subţiată de manierismul somnolent, şi prin orificiul căsc