A scrie despre poezie este un curaj pe care poeţii şi-l justifică cel mai bine. Nu că non-poeţilor le-ar fi interzis acest lucru, însă vai, cel mai adesea, aceştia scriu numai din cap, punând la bătaie cunoştinţele acumulate în domeniu şi, rareori, dintr-o iubire care să echivaleze cu aceea covârşitoare a creatorului". Aceste fraze din Cuvânt(-ul) înainte al volumului Regal poetic sintetizează cel mai bine tipul de comentariu asupra poeziei, practicat de Constantin Abăluţă. Arhitect de profesie, artist până în vârful unghiilor, simţindu-se la fel de confortabil în teritoriul poeziei, al artelor plastice (pe care le practică nemijlocit) şi, sunt convins, al muzicii, Constantin Abăluţă este adeptul unei critici de gust, izvorâtă mai mult din bătăile inimii decât din aplicarea celor mai sofisticate metode de teorie literară. Or, Umberto Eco ne-a învăţat că "opera este deschisă". De la Pascal am aflat că cea care îl simte pe Dumnezeu este inima, nu raţiunea, pentru că "le coeur a ses raisons que la raison ne connaît point". Aşa stând lucrurile, devine limpede că opţiunile lui Constantin Abăluţă nu pot fi contestate sau măcar discutate precum cele ale criticilor de profesie. Chiar dacă sau pentru că sunt expresia unei orgolioase subiectivităţi.

Concluziile comentariilor despre poezie ale lui Constantin Abăluţă reprezintă adevărurile inimii sale. La începutul unei cronici la un volum de Emilian Galaicu Păun el explică avantajele criticului-poet faţă de criticul-critic atunci când e vorba de volumele de poezie. Cel mai important este sentimentul de "empatie lăuntrică" existent între criticul-poet şi poetul despre care scrie şi inexistent la criticul-critic. Evident, acesta poate să existe, caz în care comentariile criticului poet pot fi mult mai nuanţate decât cele ale criticului critic. Dar dacă această "empatie lăuntrică" lipseşte? Nu riscă poetul transf