Franta a cunoscut trei guverne de coabitare de la instaurarea celei de a cincea republici. Fiecare a fost numit la capatul unui scenariu similar: 1. alegerile parlamentare produc o Adunare Nationala care are o majoritate opusa politic presedintelui in exercitiu; 2. premierul demisioneaza; 3. presedintele numeste in postul de premier pe liderul partidului castigator in alegerile parlamentare, sau propunerea facuta de acesta, scrie Doc, pe blogul lui.
Nu exista un caz in care alegerea unui presedinte opus politic majoritatii parlamentare si guvernului sa fi dus la coabitare, asta dintr-un motiv simplu: presedintele francez poate dizolva parlamentul cand doreste; de fiecare data cand s-a aflat in situatia descrisa mai sus, presedintele a dizolvat imediat parlamentul iar alegerile au produs o majoritate favorabila lui.
Avem alt caz semnificativ pentru discutia noastra: premierul de Villepin a demisionat in ultima zi a mandatului dlui Chirac, astfel incat presedintele nou ales, dl Sarkozy sa poata lucra imediat cu un guvern numit de el.
Luati la purecat Constitutia Frantei, cautati acolo un singur articol care sa justifice – nu, sa oblige astfel de episoade. N-o sa gasiti asa ceva. N-o sa gasiti un cuvintel spus despre coabitare, nicaieri nu scrie ca presedintele are alte atributii dupa alegerea unei Adunari Nationale sau ceva asemanator.
Prevederile privind primul ministru sunt extrem de simple: e numit de presedinte, punct. Fara conditionari, fara consultari cu partidele, fara investitura in parlament. E adevarat ca parlamentul poate obliga guvernul sa demisioneze, dupa tipicul unui sistem parlamentar. Dar alte cazuri de terminare a mandatului nu exista. Premierul poate demisiona daca doreste, dar, altfel decat printr-o motiune de cenzura, nu poate fi obligat sa o faca.
Va vine sa credeti? Scriam mai demult ca prim
