Premiul Nobel pentru Literatură a eliminat-o pe Herta Müller de pe lista candidaţilor (pe care îşi închipuia că va rămîne ţintuită toată viaţa), propulsînd-o brusc în Olimpul laureaţilor.
Ascensiunea fusese de altfel previzibilă. Surprinzătoare ar părea doar rapiditatea cu care ea s-a produs, Nobelul revenindu-i unei scriitoare, poate mai puţin cunoscute şi "accesibile", dar care-l merită indiscutabil, în aceeaşi măsură ca şi cei cîţiva iluştri favoriţi ce-şi aşteaptă pe mai departe rîndul.
La scurtă vreme înaintea luării deciziei de către membrii Academiei din Stockholm, Herta Müller fusese înştiinţată că a ajuns în cercul foarte restrîns al marilor preferaţi. Totuşi, vestea primită la telefon a surprins-o, a copleşit-o într-atît, încît a avut bănuiala că mesagerul s-ar fi putut cumva înşela.
Grindina orbitoare a blitz-urilor, luarea cu asalt de către ziarişti a sălii în care s-a organizat conferinţa de presă la Berlin, ropotul întrebărilor, insistenţa cu care i se cereau primele reacţii la aflarea marii veşti, felicitările oficiale, începînd cu cele adresate de cancelarul Angela Merkel, de preşedintele Germaniei Horst Köhler, euforia jubilatorie a admiratorilor şi prietenilor de aproape şi de departe, îmbrăţişările, buchetele de flori, cavalcada reacţiilor publice au plonjat-o pe Herta Müller într-o situaţie cu totul nouă, pe care, aşa cum a mărturisit, deşi nu o putea încă realiza mental, îi intuia dimensiunile, efectele "colaterale". Altminteri, nu ar fi declarat la conferinţa de presă că va rămîne ea însăşi, că nu va fi nici mai bună, nici mai rea, că vocaţia ei este scrisul, el fiind cel care-i dă puteri. Întrebările ziariştilor s-au abătut aproape nemilos asupra autoarei, reputată şi pentru zgîrcenia apariţiilor sale publice.
Despre ce scrie? Despre cei peste 30 de ani trăiţi sub dictatură în Români
