La aproape patru decenii de la apariţia primului său volum de versuri - Argintatul peşte şi alte poezii, 1970 - Dinu Ianculescu, autor de poeme, sonete, rondeluri mai ales, rămâne puţin cunoscut publicului românesc, aşa cum, de altminteri, se întâmplă cu cei mai mulţi poeţi ai diasporei şi, în genere, cu acei lirici care nu s-au înscris pe linia unor experimente de natură a-i îngloba într-o generaţie, dacă nu într-un curent anume.
Paradoxal, nu a existat în România trecutelor decenii o voce mai cunoscută, mai aşteptată, mai dorită decât a actorului Dinu Ianculescu, posesorul celui mai grav, mai cald, mai personal timbru vocal al scenei naţionale, al radio-ului, al televiziunii. Pe scenă, Dinu Ianculescu a excelat în roluri speciale, mai adesea negative, cum se şi plângea la o târzie retrospectivă a vieţii sale artistice, mai an. Ca unul care l-am cunoscut încă de pe băncile Colegiului Naţional Sfântul Sava, din Capitală, pe băncile societăţii culturale a Colegiului, "Ion Heliade Rădulescu", unde elevul Ianculescu recita versuri proprii cam de factura lui Aron Cotruş, mi-l reamintesc de pe atunci matur, dar cu firea înclinată către veselie, societate, comunicare, într-un anume registru discret, care l-a caracterizat, în răspăr cu necesarul exhibiţionism al actorului. Aerul său de domn nu i-a priit în comunism, într-un târziu a ales exilul. Actor cult, multilingv, şi-a continuat cariera teatrală în Germania până departe de vârsta pensionării, în remarcabile reprezentaţii clasice, unde puternicul său glas domina scena. Timp în care nu a încetat să scrie versuri, de melancolică tentă şi dulce degustare a verbului.
Între ultimul său volum de versuri publicat în ţară (Rondeluri - 1980) şi cel la întoarcere, O lumină de cuvinte, 1994, optzecişti şi nouăzecişti au ocupat aria lirică, generaţia pierdută, căreia i-a aparţinut Dinu Ianculescu a t
