Asemanat in mod precipitat - probabil datorita unor similitudini formale si stilistice - cu Moartea domnului Lazarescu (ba chiar, absolut fortat, cu Politist, adjectiv, desi asemanarile de orice fel lipsesc cu desavârsire in acest caz), Francesca - noul film românesc lansat la Festivalul de la Venetia - risca sa fie pe nedrept judecat "la pachet" cu productiile românesti de exceptie ale ultimilor ani.
Pentru ca ambitia sau vanitatea de-a avea numai filme "pasibile" de Palme d'Or, Ursi de aur si orice alt superlativ al domeniului suna a plan cincinal si a proiectie imposibila si desarta: transformarea unui sir de premii obtinute pe deplin merit de cinematografia româneasca actuala intr-o absurda obligatie "de serviciu" a regizorului român. Judecat in comparatie cu un film fara fisura precum Moartea domnului Lazarescu, care atingea in profunzime, real si zguduitor, nu mizeria sistemului medical românesc, ci mizeria umana, lasitatea si nepasarea, lipsa de Dumnezeu in fata suferintei semenului, constituindu-se intr-un discurs moral sobru si inalt, Francesca este in evident dezavantaj. Sigur ca, la un prim nivel de perceptie, atmosfera, distributia excelenta (care numara multi actori ce se regasesc pe genericul celor doua filme: Monica Bârladeanu, Luminita Gheorghiu, Dorian Boguta, Dana Dogaru, Gabriel Spahiu, Doru Ana, Dan Chiriac) si chiar stilul de filmare predispun la comparatii. Insa, pentru a fi cinstiti cu filmul, planurile trebuie separate. Moartea domnului Lazarescu este un film perfect, memorabil, extrem de important, pe când Francesca este un film bun, dar nu extraordinar, un film cu plusurile si minusurile sale. Sigur ca ideea regizorului Bobby Paunescu de-a vorbi despre clivajul produs intre societatea româneasca si cea italiana (pe fondul scandalurilor relativ recente) este foarte buna, insa ilustrarea animozitatilor nu e intotdeauna reusita