Un sociolog din Bucureşti, plecat în urmă cu un deceniu, după soţie, în California, unde aceasta a găsit o slujbă foarte bine plătită, observă efectele distanţei faţă de ţară asupra modului în care îşi consideră el cariera. La Budapesta, unde, tot aşa, m-am dus după serviciul ei, care ne scăpa de sărăcie, spune sociologul , mă simţeam vinovat că nu puteam să-mi fac meseria. Deşi nu vorbesc ungureşte şi, prin urmare, nu eram bun de nimic, găteam şi ţineam casa în ordine, cu sentimentul că e o situaţie de tranzit, că voi reveni cumva în cercetare, în ţară.

Ne-am dus apoi, tot cu contractele ei, în turismul internaţional, în Portugalia. Aici, am început să simt că distanţa îmi afectează simţirea. La Budapesta, formaţia mea de cercetător acţiona ca o chemare în ţară, dublată de un reproş. În Portugalia a dispărut reproşul, iar chemarea a început să aibă ceva dintr-o amintire.

După ce am trecut Atlanticul şi am petrecut mai bine de un an la New York, unde nu mai trebuia nici să gătesc, nici să ţin apartamentul curat, am descoperit hoinăreala. Nevastă-mea era ocupată până peste cap cu hotelurile şi clienţii ei, iar eu aveam la dispoziţie nu numai toată ziua, ci uneori şi noaptea, ca să mă întreb cum rămâne cu vocaţia mea de om de ştiinţă. Întrucât la New York nu mă cunoştea nimeni, ca să mă întrebe cu ce mă ocup şi ce am de gând să fac mai departe, ideea de mai departe, care la Budapesta era obsesivă, m-a vizitat tot mai rar. Parcă şi-ar fi cerut iertare pentru anii în care m-a chinuit.

Poate că aş fi fost doborât de grija zilei de mâine, ca atâţia compatrioţi plecaţi în lume, poate c-aş fi făcut un complex de ratat într-un job de necalificat prost plătit, fiindcă nici engleza n-o vorbeam bine, însă banii nevesti-mii îmi ţineau judecata liberă. Problemele, care mă preocupaseră ca om de ştiinţă în ţară, îmi păreau, din cauza depărtării, mici