Sunetul clopotului de la Biserica „Mântuleasa“ puncta fiecare zi din viaţa craiovenilor care locuiau odinioară pe Uliţa Mare. Casa Romaneştilor, grădinile încărcate de copaci şi flori care estompau larma vânzătorilor şi mirosul pastramei care se frigea pe grătare în pieţe, trăsurile care duceau spre Grădina Bibescu, doamne cu pălării şi pelerine de catifea, aceasta era grăbita şi gălăgioasa Bănie de pe la jumătatea veacului al XIX-lea.

Pe Uliţa Mare a Craiovei, trăsurile urcau cu un aer mai puţin obosit, cu roţile înalte aşezate pe caldarâmul de piatră, cu caii îmbrăcaţi în harnaşamente cu ornamente metalice, căci către anul 1840 începuse pavarea străzilor cu piatră. Oraşul care trăia într-un freamăt necontenit devenea mai liniştit odată ce păşeai pe Uliţa Mare, în dreptul casei Romaneştilor, căci grădinile cu mulţi copaci şi flori opreau larma vânzătorilor şi mirosul pastramei care se frigea pe grătare în pieţe. Aici, lumea îşi conducea traiul după clopotul Bisericii „Mântuleasa“, o biserică a locului, veche de câteva secole.

În faţa veacurilor

Povestea acestui locaş de cult curge de la 1792, când a început zidirea ei, în timpul domnitorului Mihail Vodă Şuţu şi a episcopului, Râmnicului, Nectarie, aşa cum reiese din pisania transcrisă şi aşezată la intrarea în Biserică, în 1896, când a fost ridicată din nou. „Era frumoasă Biserica «Mântuleasa» şi clopotele ei umpleau de linişte sufletul Mariei Romanescu (a cărei casă se învecina cu instituţia de cult - n.r.). Era zidită din cărămidă, împodobită cu icoane frumoase cumpărate de croitorii de vază ai Craiovei, care organizau la Sfântul Pantelimon, la 27 iulie, un hram cu mulţi preoţi şi praznic mare. Se întindeau mesele încărcate de bunătăţi în grădina Bisericii şi uneori chiar şi în grădina Mariei Romanescu, atunci când veneau mulţi oameni să se bucure de mărinimia breslei croitori