Numeroşi chinezi au ajuns să conducă în România, discret, firme cu afaceri de zeci de milioane de euro. Sunt implicaţi nu doar în comerţul pestriţ din angrouri, ci şi în domenii precum turism sau construcţii. De cele mai multe ori, pe chinezii din România îi asociem, automat, cu muncitorii ne­ca­lificaţi resemnaţi cu un salariu de două sute de euro şi obligaţi să muncească la negru. Sau cu şefii de tarabe din complexurile Europa şi Dragonul Roşu, vânzătorii de

Numeroşi chinezi au ajuns să conducă în România, discret, firme cu afaceri de zeci de milioane de euro. Sunt implicaţi nu doar în comerţul pestriţ din angrouri, ci şi în domenii precum turism sau construcţii.

De cele mai multe ori, pe chinezii din România îi asociem, automat, cu muncitorii ne­ca­lificaţi resemnaţi cu un salariu de două sute de euro şi obligaţi să muncească la negru. Sau cu şefii de tarabe din complexurile Europa şi Dragonul Roşu, vânzătorii de marfă ieftină, proastă şi fără factură.

Există însă şi excepţii, oameni veniţi din China în urmă cu cel puţin zece ani şi care au ajuns să profite de avantajele capitalismului într-atât încât acum rulează afaceri de zeci de milioane de euro. Majoritatea şi-au făcut „încălzirea“ tot în comerţul cu haine, încălţăminte şi jucării contrafăcute şi, chiar dacă au ajuns la cu totul alt nivel, şi-au păstrat, adesea, obiceiurile din acea perioadă. Prin urmare, când îi suni, acţionarii îţi vorbesc într-o română uşor inteligibilă, până le zici că vrei să cunoşti detalii de business, moment în care realizează subit că nu mai pot comunica decât în limba maternă; apoi, doar circa 1% din companiile chinezeşti de la noi au site. Nu e de mirare, deci, că, odată pornit în căutarea lor, sunt frecvente cazurile în care descoperi că firme cu venituri de milioane de euro au sediul în apartamente din cartierele mărginaşe ale oraşelor mari. „În general, sun