De la Cleopatra încoace, galeria femeilor care au lăsat o urmă în politică e totuşi încăpătoare. Drumul femeii în politică e minat. Retorica de tip macho identifică în femeie un robot domestic şi un dispozitiv procreator. Femeia poate primi buchete de flori, mărţişoare sau palme după ceafă, în funcţie de ocazie şi de partener. Ea are dreptul la iubire şi ură, la răsfăţ şi prigoană, la capricii şi refuzuri. Când o femeie încearcă să spargă barierele şi să dinamiteze convenţiile, societatea o pune la punct. Când îşi afirmă ambiţiile sau veleităţile politice, devine ţintă a infamiilor. Şcoala de gândire muiată în testosteron lansează asupra ei bănuieli scabroase. Astfel, limpezimea politică a femeii seamănă cu traseele unei găini decapitate, iar cariera ei nu începe la tribuna unui partid, ci în patul unui girant lasciv şi nesătul. Cât de nedrepte sunt aceste judecăţi, ştim cu toţii. E cel puţin imprudent să susţii că politica trebuie rezervată exclusiv bărbaţilor, câtă vreme femeile au ajuns să piloteze avioane, să joace rugby şi să plece la război.

De la Cleopatra încoace, galeria femeilor care au lăsat o urmă în politică e totuşi încăpătoare. Unele s-au ridicat şi au coborât pe cont propriu, altele au fost anexe conjugale care, şoptesc istoricii de alcov, s-au priceput să-şi domine şi să-şi influenţeze soţii. Ecaterina cea Mare, Indira Gandhi, Golda Meir şi Margaret Thatcher fac parte din prima categorie, la adăpost de judecăţile înjositoare. Femeile care stârnesc apetitul demolator al publicului aparţin celei de-a doua categorii şi s-au bucurat de titulatura de Primă Doamnă, extinsă din SUA spre alte ţări. Într-un amestec de prejudecăţi şi folclor politic, ele au fost propulsate în ipostaza de unelte ale răului. Au devenit paratrăsnete afective, preluând asupră-le antipatia şi resentimentele populaţiei. Imelda Marcos a ajuns mai nepopulară decât soţul