"Doresc sa iubesc, oameni buni!"
Cine sunt eu? Eu sunt Maria, am 31 de ani si locuiesc intr-un oras frumos, un oras in care multi si-ar dori sa locuiasca, un oras linistit, unde natura este prezenta cu toate minunile ei. De ce scriu randurile astea? Pentru ca le vad ca pe un strigat de deznadejde, un strigat, nu stiu daca de capitulare sau nu. Nu in fata vietii, asta nu! Ci in fata unei dorinte... Doresc sa iubesc, oameni buni, doresc sa fiu iubita! Am ajuns sa imi pun singura un diagnostic: lipsa acuta si severa de afectiune. Ma sperie un cuvant de tandrete spus mie de catre cineva, il resping! Ce-o fi aia? Eu nu sunt obisnuita cu asa ceva! Imi fug cuvintele prin fata ochilor cand va scriu, nu gasesc poate sensul pe care as vrea sa-l exprim. Dar durerea mea este atat de mare, incat trebuie sa scriu, vreau sa stiu ca exista cineva care imi citeste suferinta interioara. Vreau sa fiu "certata", poate suna putin aiurea, dar vreau sa fiu certata ca nu sunt puternica si ca nu pot merge mai departe zambind si cautand lucruri frumoase de care sa ma bucur. De cateva luni vreau sa imi vars amarul in niste randuri, poate rasuflu usurata pret de cateva minute. Sunt o persoana vesela, zambitoare, mereu zambitoare, poate excesiv de zambitoare! Am o meserie frumoasa, am timp liber destul, incat sa nu ma napadeasca stresul ca nu pot rezolva treburile pe care mi le propun. Poate asta e problema... ca am prea mult timp liber... timp in care ma gandesc prea mult, gandesc prea mult... si ajung la acelasi gand. Ma omoara singuratatea! Mereu am incercat sa imi fac prieteni, sa-i pastrez, sa mentin relatiile de prietenie. Ori lumea nu mai are timp, ori eu gresesc undeva, dar eu nu am pe cine suna noaptea, daca am o problema, sau pur si simplu sa-i spun cuiva ce-mi trece prin cap. Am ajuns sa vorbesc singura. Eu ma intreb ce fac eu, eu imi raspund. Am obosit sa sun eu mereu pe
