Portretul unui super-motan
In urma cu cinci ani, bunicul meu a ramas singur. Bunica a plecat din aceasta viata, dupa o suferinta grea si indelungata. Acum, bunelul meu locuieste in casuta alba de la poalele muntilor, unde apa Dambovitei alearga inspumata la vale. Tot aici imi petrec si eu vacantele si ma simt foarte bine. Ca sa mai scape de urat si singuratate, bunicul si-a luat un motan cu blana moale si fina, de culoarea alunelor. Gatul si fata sunt albe, parca ar fi infasurat intr-o hermina imaculata. Are un profil superb, urechile delicate, iar frumusetea capului si expresia inteligenta ii dau un aer aristocratic. Este mare, viguros si - paradoxal - gratios ca un leopard tanar. Resedinta de baza a motanului TITE se afla pe dulap, in bucatarie. Aici are patutul lui, unde doarme pe o blanita de oaie si ne priveste "cam de sus". Tot aici are castronelul cu mancarea lui preferata. Cand Tite doreste sa ajunga in bivuacul sau pe dulap, se invarte nervos pe langa bunic, cu privirea atintita in sus, si miauna. Atunci, bunicul indoaie spatele, se lasa mai jos, iar motanul sare pe spatele lui si de aici "tust" pe dulap.
Cand bunicul a fost bolnav si avea dureri abdominale, Tite a venit ca un sanitar priceput si s-a asezat pe locul cu pricina. Statea nemiscat si torcea cu mestesug, in tonalitati stiute numai de el. Dupa cateva sedinte de bioterapie intensiva, ca de la motan la bunic, durerile pacientului au disparut ca prin minune. Acum, motanul doarme lipit de corpul bunicului, ca sa-i simta caldura. Cand bunicul ofteaza, sub povara gandurilor ce-l framanta, imediat ofteaza si Tite, chiar daca doarme profund. De cate ori bunicul stranuta, motanul stranuta si el.
La comanda "Tite, papucii!", motanul iese de unde se afla, alearga la usa, insfaca cu gura papucii de catifea si se prezinta cu ei la picioarele stapanului sau. Am incercat si eu sa folosesc a
