Continui astăzi jurnalul din seria "Ce te faci când eşti român?". După ce am vorbit de sistemul educaţional instabil, modul nostru de abordare, o încercare anemică de "transfer de personalitate" între două culturi, după ce mi-am pus întrebarea "de ce noi aşa sau noi altfel?", după ce mi-am dat seama că mai avem multe de învăţat şi că nu ar strica deloc să ne mai organizăm puţin, îmi pun întrebarea:

ce e de făcut când eşti român, când trăieşti aici, când vrei să fii de aici, chiar dacă în fiecare dimineaţă de luni îţi repeţi "Asta e. Sunt aici..ce e de făcut?'". După ce am încercat să mă integrez într-o altfel de scoietate, după ce m-am obişnuit cu un bun simţ natural, jurnalul meu de tranzitie continuă rezumând doar senzaţia în care te întorci la vechile probleme, resemnat, dar cu o mie de întrebări simple. Ei bine, deşi îmi e foarte greu s-o spun, peisajul, artiştii ori scriitorii nu sunt de ajuns pentru ca acest jurnal de tranziţie să fie echilibrat. Nu e de ajuns ca România să fie frumoasă de pe partea cealaltă a graniţei doar pentru că noi aşa o vrem, doar pentru că străinii ne întreabă "Sunt, într-adevăr, mulţi ţigani?" sau ni se destăinuie timid "Şi în Paris sunt mulţi veniţi la cerşit", iar noi ne simţim în impas.

Acest jurnal de tranziţe are în acelaşi timp un sens invers. Involuntar, încercăm zilnic să ne obişnuim cu obişnuitul. Serios, ce-ţi spui când eşti înjurat la semafor ori ai fost pe punctul de a te ciocni cu un mopedist ori când te enervezi fiindcă mereu o bandă e blocată de un şofer de maxi-taxi? Cum te obişnuieşti cu faptul că în fiecare seară nişte necunoscuţI fumează la uşa apartamentului tău? Ce-ţi spui când eşti nevoit să plăteşti pentru orice? Să fie oare România o ţară imatură, care încă mai crede poveştile păpuşarilor, ori ne-am obişnuit atât de mult cu aceasta comoditate încât ne identificăm cu ea?

Renunţăm